Câteva din tainele Cuvântului...

“Scriu pentru că-mi place să cred (şi câteodată să şi constat) că, în fiecare carte pe care o tipăresc, cititorii mei (în primul rând elevi, studenţi şi profesori de limba şi literatura română) găsesc răspuns la unele din întrebările pe care şi le pun cu privire la existenţa de zi cu zi şi la rostul literaturii (al creaţiei, dar şi al textelor critice) în viaţa lor. Oricum, ca să săvârşesc un truism, mărturisesc că nu pot trăi fără să scriu ori să citesc nici măcar o zi.
Scriu şi pentru mine, bineînţeles, ca orice scriitor, un text (un articol, o carte etc.) fiind dovada că am înţeles câteva din tainele Cuvântului şi am reuşit să comunic unele din aceste taine şi celorlalţi. Scriu, însă, şi pentru semenii mei (mes semblables, mes frères) cărora literatura le pune la îndemână adevăruri ce vin dintr-o mulţime de lumi închipuite, singurele în care nici o armonie nu este imposibilă.
Sunt - pe rând ori în acelaşi timp - clasic, romantic, realist şi simbolist, însă nu-mi bat capul cu “orientări” ori “programe” de vreun fel oarecare. Îmi place să fiu liber, să scriu despre orice şi oricum, având numai grija ca măcar în parte ideile şi formele pe care le mânuiesc să convingă valoric cât mai multă lume.”
“Pentru critica şi istoria literară - Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga şi Albert Thibaudet, pe de o parte, Perpessicius şi Anatol France, pe de alta. De la cei dintâi am deprins rigoarea judecăţilor de valoare, de la ultimii doi - atenţia la nuanţă. Profesorul meu de literatură din facultate, Const. Ciopraga, mi-a adus totdeauna aminte de vorba populară care spune “să măsori de zece ori până să tai o dată” (pe care însă, din nefericire, nu am fost în stare s-o respect de fiecare dată). Alt profesor al meu, căruia îi datorez atâtea, Al. Husar, mi-a făcut familiar un domeniu în genere arid, teoria literaturii, de care mă simt din zi în zi tot mai aproape.
Pentru lingvisticã - fiindcă am scris şi cărţi cerute de această disciplinã - Iorgu Iordan, Al. Graur şi Corneliu Dimitriu. Toată viaţa am încercat să le semăn, să aduc lămuriri, adică, în materie de limbă literară şi artistică...”
“Din anul 1988 până în prezent, am publicat peste 40 de cărţi, unele de critică şi istorie literară, altele de lingvistică. Acestora trebuie să le adaug un volum de rondeluri şi unul de triolete. Nu am o singură carte care să fie “cea mai importantă”, ci mai multe, cel puţin trei: Vers şi Poezie (2003), carte de teorie literară, Opera lui Perpessicius (2001), la origine teza mea de doctorat, şi Literatura română, III. Epoca Alecsandri (2005), lucrare cu unele elemente noi de interpretare a operei scriitorilor paşoptişti. Aceasta din urmă, cred, totuşi, că “va învia” în viitor, va fi considerată, probabil, cartea care “dă seamă”, cum zicea un cronicar din vechime, de talentul şi capacitatea mea de a înţelege şi transmite arta cuvântului.
Pe baza a ceea ce am scris până azi, cred că sunt ceva mai mult - sau altcineva - decât un “profesor care se ocupă şi cu literatura”, cum m-au catalogat unii istorici literari. Nu mă găsesc nici în primele rânduri ale scriitorilor români, dar nici în ultimele. M-am “întrecut” nu o dată cu “marii oameni ai” disciplinelor din care mă revendic şi nu am “ieşit” totdeauna pe locul al doilea - dar mai important a fost, de fiecare dată, să-mi depăşesc continuu limitele proprii şi să-mi împlinesc sau cel puţin să-mi “cresc” aptitudinile pe care mi le-am descoperit de-a lungul anilor. Sunt, aşadar, pe drumul meu, cu oarece constanţă şi cred că “e loc” şi “e vreme” pentru oricine e dispus să încerce aceeaşi cale. În orice caz, în măsura în care aceasta are vreo importanţă, privind pasiunea faţă de scrisul literar (al meu, al altora), nu am “rivali” cu nemiluita.”
“De unde vin? Dintr-un sat (pe nume Valea Mărului) în care cerul mângâie streşinile caselor nu numai cu privirea, iar sălciile de pe malul pârâului meu (Geru se numeşte) plâng zi şi noapte pentru plecarea mea într-o lume în care Frumosul înfloreşte în fiecare an şi rodeşte la un secol o dată. Unde mă duc? Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Deasupra capetelor noastre este Cineva care poate răspunde exact la această întrebare... M-aş duce, totuşi, bucuros, într-o lume în care să nu văd nici o fiinţă omenească neştiutoare de faptul că pâinea cea de toate zilele se câştigă numai cu sudoarea frunţii...” (Marcel Crihană, 2005)