Astăzi 18 mai, tatăl meu, Marcel Crihană ar fi împlinit 72 ani. În speranţa că mai sînt prieteni care îşi amintesc de el cu drag, le transmit şi eu gîndurile mele bune. Dumnezeu să-l odihnească.
Sorina Dascălu
Dumitru Dumitrică
(interviu publicat fragmentar în primul număr omagial Paradox-Perpessicius, octombrie 2004)
D.D.: Stimate domnule profesor, dv sunteţi gălăţean la origine, iar Perpessicius, brăilean. Să înţelegem că v-aţi apropiat de opera criticului graţie acestei vecinătăţi “teritoriale”?
M.C.: Apartenenţa la acelaşi spaţiu geografic a doi scriitori este importantă, fără îndoială, şi în ordine biografică, şi în ordine estetică. Povestea cu “matricea stilistică” este valabilă aproape pe de-a-ntregul. Am auzit nu o dată pe unii zicând: “e moldovean de-al meu”, “e ardelean de-al meu” ş.a.m.d. De altfel, nu este rău deloc să ţinem la meleagurile copilăriei şi adolescenţei noastre - când ni se plămădeşte personalitatea în datele ei fundamentale - şi să-i privim cu simpatie pe cei care s-au născut şi au crescut aproximativ în aceleaşi locuri. Din acest punct de vedere, nu mă “înrudesc” cu Perpessicius deloc. Vreau să spun că nimic din demersul meu privindu-l pe acest scriitor nu are legătură cu Brăila lui Perpessicius.
Apropierea mea de viaţa şi opera în discuţie se bazează pe consideraţii de natură etică şi estetică. I-am citit prima carte - Dictando divers (1940), culegerea de articole gazetăreşti - prin 1966 şi, atrăgându-mă lipsa de răutate faţă de scriitorii comentaţi şi textele literare semnalate, ca şi melancolia meditativă - cu punct de plecare în Eminescu - care plutea peste pagini ca negura pe vârfurile munţilor (îndemnând la interiorizare, la întoarcere către sine), am continuat. I-am citit Menţiunile critice şi am fost câştigat definitiv de partea subiectului. Descoperisem atitudinea critică pe care o căutam - aceea care se baza pe consonanţa cu sufletul scriitorului - şi m-am ataşat de aceasta.
Nu, nu “brăilenismul” perpessician mi-a marcat destinul, ci “perpessicianismul”, care mai cuprinde, pe lângă consonanţa pomenită deja, multă generozitate şi devotament pentru scrisul literar izbutit fie şi numai pe alocuri.
D.D.: Vă credeţi în vreun fel continuatorul lui Perpessicius?
M.C.: Nu ştiu ce să spun. Poate că l-am continuat pe Perpessicius fără să-mi dau seama că o fac, ca şi pe Şerban Cioculescu, de altfel, şi Const. Ciopraga, toutes proportions gardées, bineînţeles. Scriu poezie ca şi el, fac gazetărie, refer despre scriitori şi cărţi, încerc să îndrum talentele tinere, fără a preamări, în acelaşi timp, valorile consacrate, pe monştrii sacri, cum se spune. Condiţiile în care ne manifestăm, ca şi însuşirile personale, sunt însă total diferite. Perpessicius era mult mai harnic decât mine. El a prestat o muncă uriaşă la alcătuirea ediţiei de Opere eminesciene - cel puţin pentru primele 6, poate chiar 7, volume -, iar eu nu am reuşit să pun la punct până azi un studiu despre Eminescu de două-trei sute de pagini. Pe urmă, nu cred că am intuiţia frumosului artistic aşa cum o avea el, care se înşela atât de rar în fixarea “diagnosticelor” şi nici stilul lui arborescent, învăluitor, cald etc., atitudinea mea în faţa cărţilor fiind câteodată ostilă - da, da, nu face ochii mari! - ori măcar sunt indiferent faţă de ceea ce constat. Lui Perpessicius nu i-au fost niciodată indiferente, cred, textele literare care promiteau unele voluptăţi ale spiritului. Perpessicius este “produsul” culturii de început de veac XX şi al epocii interbelice, eu am crescut în anii lui Gheorghiu-Dej şi ai lui Ceauşescu. Am altă mentalitate, alt gust, alte preferinţe, alte tehnici de lectură şi comentariu. Nu ştiu, nu cred că semăn prea mult cu Perpessicius...
D.D.: Este adevărat că Perpessicius a avut o viaţă zbuciumată? Cât de zbuciumată? Cum se reflectă această viaţă în opera criticului?
M.C.: Dacă trecem peste pierderea tatălui - din anii liceului -, care l-a îndurerat nespus, fireşte, ajungem la 1916, primul an în care România a intrat în întâiul război mondial, când Perpessicius, proaspăt descins pe front, îşi pierde braţul drept. Va urma travaliul pentru însuşirea deprinderii de a scrie cu stânga şi, mai târziu, pierderea vederii, la început parţială, apoi totală, care îl va duce în pragul disperării şi al sinuciderii (prin 1968, s-a gândit de mai multe ori să-şi pună capăt zilelor). Şi dacă ar fi trăit numai aceste “accidente biografice”, şi încă s-ar fi putut vorbi de “viaţa zbuciumată” a scriitorului.
În anii 1933-1963, când a lucrat efectiv la ediţia Operelor lui Eminescu, a avut parte nu o dată de şicane ori chiar atacuri din partea criticii oficiale, a lui G. Călinescu, apoi, a lui Iorgu Iordan şi a altora, învinovăţirea de “obiectivismul” şi “fraternizarea cu reacţiunea” nefiind decât două dintre “capetele de acuzare”, care, evident, îi vor fi produs multă, foarte multă amărăciune.
Cum s-au reflectat toate acestea în operă? În poezie, de exemplu, în volumul Scut şi targă (1926), întreaga materie lirică vine de pe câmpul de luptă, ca să zicem aşa. Cu ecourile “evenimentului” în sufletul poetului, bineînţeles.
S-a rostit, legat de acest volum, ca şi în cazul liricii de război a lui Camil Petrescu, cuvântul autenticitate, şi nu s-a greşit: există aici dovada celei mai strânse legături a vieţii cu arta, cu poezia. În volumul Itinerar sentimental (1932), majoritatea poeziilor sunt inspirate de viaţa intimă, ca şi de viaţa “exterioară” a poetului (problemele existenţiale obişnuite, orarul activităţilor casnice etc.). Publicistica lui Perpessicius reflectă “brutal” realităţile cărora gazetarul le este martor, iar “menţiunile critice” sunt “barometrul” care măsoară “temperatura” creaţiei desfăşurându-se sub ochii săi, sunt reflexele literaturii timpului în conştiinţa artistului îndrăgostit de scris până în ultima fibră a fiinţei sale. “Viaţă zbuciumată”? Care mare artist nu are viaţă zbuciumată? E adevărat, însă, că fiecare transferă “zbuciumul” acesta în text într-o manieră şi cu o abilitate care sunt numai ale lui.
D.D.: Generozitatea însăşi personificată - cum l-au calificat cei mai mulţi comentatori ai operei sale - reprezintă Perpessicius critica admirativă? Se mai poate susţine, în acest caz, obiectivitatea faţă de valori?
M.C.: Perpessicius declară undeva că nu-şi va struni entuziasmul, când va constata că textul despre care urmează să refere este izbutit estetic în cea mai mare măsură. Momentele de admiraţie nu lipsesc, într-adevăr, din critica sa. Aceasta nu înseamnă însă că atitudinea admirativă în faţa textului este singura pe care o dovedeşte autorul Menţiunilor critice. Aproape toţi cei care i-au comentat opera amintesc şi de rezervele, care nu au fost deloc puţine, în faţa scrisului mai puţin realizat. Numai că aceste rezerve nu sunt formulate violent, incisiv, cu scrâşnete de dinţi şi blesteme, cu puneri la zid, cu execuţii fără milă, cum se petrec lucrurile în cazul altora. Obiectivitate faţă de valori? Te-aş trimite la nişte pagini ale lui Mihai Ungheanu, din volumul Pădurea de simboluri, în care, susţinând ideea că Perpessicius era chemat să facă istorie literară în mai mare măsură decât Lovinescu, criticul sugerează tocmai această obiectivitate faţă de valori. Ideea este că, dacă criticul - care face operă de întâmpinare, de semnalare a valorilor - îşi poate permite să bată câmpii (cu graţie, vorba lui Odobescu), istoricul literar este dator să prezinte operele literare, pe cât posibil, aşa cum au fost (ori sunt) acestea, cu toate izbânzile şi neîmplinirile lor. Referindu-se ori nereferindu-se la el, câţiva contemporani ai lui ori ai noştri au vorbit de o critică de consonanţă (Şerban Cioculescu), o critică de identificare (Mircea Martin), o critică bazată pe empatie (Const. Trandafir), o critică comprehensivă (G. Dimisianu). În această “zonă” cred că se găseşte Perpessicius, ca viziune şi metodă de abordare a exerciţiului critic.
D.D.: Ce îi datorează lui Perpessicius editorii lui Eminescu care au continuat lucrul după anul 1971?
M.C.: Într-o convorbire pe care am avut-o cu mulţi ani în urmă cu Petru Creţia - Dumnezeu să-l odihnească! -, autorul Testamentului unui eminescolog a mărturisit că lecţia lui Perpessicius a fost fundamentală pentru toţi editorii şi exegeţii lui Eminescu, că toţi care s-au apropiat de opera poetului naţional au luat-o pe urmele Maestrului, căci altă cale nu exista. El, mai ales, care s-a ocupat de editarea operei poetice, a găsit pe şantierul deschis de înaintaş zeci şi sute de sugestii, pe care le-a fructificat cât a putut de bine. Dar pentru că perfecţiune nu există, tot Creţia l-a criticat pe Perpessicius pentru unele erori şi “incompletitudini”, recomandând, în cele din urmă, alcătuirea unei noi ediţii integrale a operei lui Eminescu, care să ţină seama de îmbunătăţirile aduse lucrării după 1963, când a apărut volumul VI sub semnătura lui Perpessicius.
Pentru că am scris undeva despre mirarea profesorului Rotaru în faţa iscusinţei şi travaliului lui Perpessicius, aş face precizarea că, dacă până prin 1933, când se pune piatra de temelie a edificiului, se ştiau foarte puţine “secrete” ale muncii editoriale pe tărâmul eminescologiei, după 1939, mai ales, când apare volumul I al ediţiei, s-a început a se face lumină aici. Toţi au urmat şi urmăm mai departe pilda lui Perpessicius. Din acel moment, diletantismul şi lipsa “prizei la inefabil” s-au retras departe de orice pretenţie de apropriere a operei lui Eminescu.
D.D.: Credeţi că ar fi posibil să mai abordaţi vreodată subiectul Perpessicius în vreo carte?
M.C.: Dorinţă de a continua ceea ce am început cu mulţi ani în urmă am, fără discuţie, dar parcă nu mai am puterea s-o fac. Ştii, domnule Dumitrică, mă uit câteodată la sutele de fişe şi scrisori perpessiciene - trimise ca şi primite - şi nu-mi vine să cred: am avut eu răbdarea să copiez atâtea pagini - unele dintr-însele împodobite cu scrisul acela înflorit de “gândul caligrafic” al criticului fără mâna dreaptă -, să transpun în text atâta reflecţie asupra aceluiaşi şi iar aceluiaşi subiect? Dar, dacă aş scrie o nouă carte despre Perpessicius, cine mi-ar publica-o? Iar prin... Editura Perpessicius, care înseamnă autofinanţare, din salariul meu de universitar la “Hyperion” (n.r.: de 4.470.000 lei, la nivelul anului 2004), slabă nădejde să o pot face în viitorii zece-cincisprezece ani (aceasta, bineînţeles, vorba lui Caragiale, dacă mai ţine ciurul apă!).
D.D.: Dar dacă aţi face-o, totuşi, ce ar putea fi aceasta?
M.C.: N-am spus nimănui, pare-mi-se, ce ghinion am avut cu teza de doctorat. Ei bine, când am alcătuit prima ciornă, aceasta a urmat cronologia desfăşurării “evenimentelor” vieţii şi operei lui Perpessicius. Era o Viaţa şi opera... pe care aproape o terminasem. S-a întâmplat însă că am rătăcit-o prin sutele mele de mape, dosare, caiete şi file volante, colecţii de reviste şi reviste disparate şi, pentru că “scadenţa” venea spre mine cu paşi rapizi, am luat-o de la capăt, respectând, de data aceasta, principiul “genurilor de creaţie” (poetul, criticul, memorialistul, gazetarul etc.). Dacă m-ar ţine “cureaua”, aş relua lucrarea aceea, care îmi era mult mai dragă decât mi-a fost cea cu care m-am prezentat la doctorat. Desigur, m-ar tenta, apoi, să pun la punct unu-două volume de scrisori perpessiciene. Dar, vorba nu ştiu cărui critic cu mai multă experienţă de viaţă decât a mea, dacă nema putirinţa ce mai chichirez gâlceava?
