Câteva din tainele Cuvântului...

“Scriu pentru că-mi place să cred (şi câteodată să şi constat) că, în fiecare carte pe care o tipăresc, cititorii mei (în primul rând elevi, studenţi şi profesori de limba şi literatura română) găsesc răspuns la unele din întrebările pe care şi le pun cu privire la existenţa de zi cu zi şi la rostul literaturii (al creaţiei, dar şi al textelor critice) în viaţa lor. Oricum, ca să săvârşesc un truism, mărturisesc că nu pot trăi fără să scriu ori să citesc nici măcar o zi.
Scriu şi pentru mine, bineînţeles, ca orice scriitor, un text (un articol, o carte etc.) fiind dovada că am înţeles câteva din tainele Cuvântului şi am reuşit să comunic unele din aceste taine şi celorlalţi. Scriu, însă, şi pentru semenii mei (mes semblables, mes frères) cărora literatura le pune la îndemână adevăruri ce vin dintr-o mulţime de lumi închipuite, singurele în care nici o armonie nu este imposibilă.
Sunt - pe rând ori în acelaşi timp - clasic, romantic, realist şi simbolist, însă nu-mi bat capul cu “orientări” ori “programe” de vreun fel oarecare. Îmi place să fiu liber, să scriu despre orice şi oricum, având numai grija ca măcar în parte ideile şi formele pe care le mânuiesc să convingă valoric cât mai multă lume.”
“Pentru critica şi istoria literară - Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga şi Albert Thibaudet, pe de o parte, Perpessicius şi Anatol France, pe de alta. De la cei dintâi am deprins rigoarea judecăţilor de valoare, de la ultimii doi - atenţia la nuanţă. Profesorul meu de literatură din facultate, Const. Ciopraga, mi-a adus totdeauna aminte de vorba populară care spune “să măsori de zece ori până să tai o dată” (pe care însă, din nefericire, nu am fost în stare s-o respect de fiecare dată). Alt profesor al meu, căruia îi datorez atâtea, Al. Husar, mi-a făcut familiar un domeniu în genere arid, teoria literaturii, de care mă simt din zi în zi tot mai aproape.
Pentru lingvisticã - fiindcă am scris şi cărţi cerute de această disciplinã - Iorgu Iordan, Al. Graur şi Corneliu Dimitriu. Toată viaţa am încercat să le semăn, să aduc lămuriri, adică, în materie de limbă literară şi artistică...”
“Din anul 1988 până în prezent, am publicat peste 40 de cărţi, unele de critică şi istorie literară, altele de lingvistică. Acestora trebuie să le adaug un volum de rondeluri şi unul de triolete. Nu am o singură carte care să fie “cea mai importantă”, ci mai multe, cel puţin trei: Vers şi Poezie (2003), carte de teorie literară, Opera lui Perpessicius (2001), la origine teza mea de doctorat, şi Literatura română, III. Epoca Alecsandri (2005), lucrare cu unele elemente noi de interpretare a operei scriitorilor paşoptişti. Aceasta din urmă, cred, totuşi, că “va învia” în viitor, va fi considerată, probabil, cartea care “dă seamă”, cum zicea un cronicar din vechime, de talentul şi capacitatea mea de a înţelege şi transmite arta cuvântului.
Pe baza a ceea ce am scris până azi, cred că sunt ceva mai mult - sau altcineva - decât un “profesor care se ocupă şi cu literatura”, cum m-au catalogat unii istorici literari. Nu mă găsesc nici în primele rânduri ale scriitorilor români, dar nici în ultimele. M-am “întrecut” nu o dată cu “marii oameni ai” disciplinelor din care mă revendic şi nu am “ieşit” totdeauna pe locul al doilea - dar mai important a fost, de fiecare dată, să-mi depăşesc continuu limitele proprii şi să-mi împlinesc sau cel puţin să-mi “cresc” aptitudinile pe care mi le-am descoperit de-a lungul anilor. Sunt, aşadar, pe drumul meu, cu oarece constanţă şi cred că “e loc” şi “e vreme” pentru oricine e dispus să încerce aceeaşi cale. În orice caz, în măsura în care aceasta are vreo importanţă, privind pasiunea faţă de scrisul literar (al meu, al altora), nu am “rivali” cu nemiluita.”
“De unde vin? Dintr-un sat (pe nume Valea Mărului) în care cerul mângâie streşinile caselor nu numai cu privirea, iar sălciile de pe malul pârâului meu (Geru se numeşte) plâng zi şi noapte pentru plecarea mea într-o lume în care Frumosul înfloreşte în fiecare an şi rodeşte la un secol o dată. Unde mă duc? Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Deasupra capetelor noastre este Cineva care poate răspunde exact la această întrebare... M-aş duce, totuşi, bucuros, într-o lume în care să nu văd nici o fiinţă omenească neştiutoare de faptul că pâinea cea de toate zilele se câştigă numai cu sudoarea frunţii...” (Marcel Crihană, 2005)

Florin Grigoriu despre Marcel Crihana

Florin Grigoriu: Pe Marcel Crihana l-am cunoscut la cenaclul "Amurg Sentimental" din Bucuresti. Era in prezidiu. A vorbit in plen. A fost recomandat. Cum lumea-i plina de profesori (si eu am fost o vreme...) am fost interesat sa vad ce si cum vorbeste. L-am ascultat si mi-am spus: "Stie carte! Are pasiunea cartii." Si nu m-am inselat.
Il intalnisem in paginile revistei "Destine", unde eram "apropitar" si l-am citit cu atentie. Nu am la indemana un numar (colectia s-a pierdut, din cauza fostei mele sotii care, pur si simplu, a aruncat-o, ca era prea multa hartie-n casa... si facea praf, aduna praf, lucru nesingular in viata scriitorilor, dar nu numai. Si de inteles, la o adica... spatiu, boala, bani, alt orizont cultural, alte pasiuni...). Un articol de Marcel Crihana in "Destine" nr... din... Poate au fost mai multe.
Apoi la sedintele cenaclului Amurg Sentimental, dar nu de la primele, eu nelocuind in Bucuresti sa pot merge. Imi spusese Ion Machidon ca are o noua revista si un cenaclu impreuna cu un profesor de mare valoare, Crihana, si ca sedintele se tin la Casa de Cultura "Mihai Eminescu", din Parcul Stadionului National, si ca trebuie sa vin. Am fost, am revenit si am devenit membru al colectivitatii de patimasi... sentimentali. Si, astfel, numar de numar, i-am citit pe toti din revista, cu atentie, adesea fiind contrariat ca nu-s publicat, desi "se promisese"... Treburi redactionale... La fel, mai tarziu, in "Paradox"..., "Paradox" fiind revista noii grupari literare, existand o tendinta a scriitorilor, dar nu numai, de a se grupa, regrupa si de-a fi propriii sefi, conducatori. Uneori e bine. Alteori, cel mai adesea, fortele se dezbina, se impart, se slabesc. Faramitarea duce la animozitati, lucru care nu ajuta sanatatii, la nereusite, acestea ajutate si de scumpirile succesive, si de betele-n roate puse activitatilor culturale prin taxe, legi, hotarari, precizari, scumpiri de hartie, de consumabile, orgoliilor celor care conduc sau au in stapanire locurile unde se tin sedintele... Asa a fost ca multe cenacluri bucurestene si-au mutat locurile sau zilele, orele de sustinere a sedintelor, revistele si-au schimbat formatele, periodicitatea, cartile tiparite s-au lansat in locuri diferite, cel mai adesea in anonimat, membrii se schimba, nu sunt permanenti, isi pierd orarele de cenaclu, traseele culturale, prietenii vin, pleaca, revin, planurile se schimba, colaborarile si ele.
Intr-o societate normala, unde idealurile se pastreaza, unde traditia si valorile sunt considerate demne de stima, apreciate ca mari creatoare de bunuri, intr-o societate fara imixtiuni politice, de partid, sociale (de functii), pecuniar (salarii mici pentru intelectualitate), cele trei cenacluri, "Destine", "Amurg sentimental", "Perpessicius", ar fi fost renumite, apreciate pentru activitatea lor in slujba comunitatii, pentru crearea de valori spirituale, reviste, carti, antologii, ateliere, sezatori culturale, rememorari culturale, iar conducatorii lor apreciati, recunoscuti (prin presa, Radio, televiziuni, medalii, onoruri diverse), ajutati etc.
Spun aceasta, gandindu-ma si la faptul ca mediile universitare nu prea au luat in seama activitatea acestora in cei 20 de ani de la revolutia din decembrie 1989 (involutia, evenimentele, lovitura contra existentei si a culturii romanesti, - de dupa 1989), iar membrii lor, cenaclurile, numele conducatorilor nenumite, nestudiate, inclusivin istoriile si dictionarele literare... O exceptie, profesorul universitar Ion Rotaru, privind cenaclul bucurestean Orpheon. O alta, istoricul presei romanesti, Ion Hangiu.
Asteptam de la profesorul Marcel Crihana o asemenea scriere. Si de la studentii sai. N-a fost a fi pana in prezent. Profesorul Marcel Crihana a fost lovit de boala. Si-a revenit miraculos. Nadajduiamintr-o revenire intru creatie, intru scrierea istoriei sale literare, pentru care construise temeliile si inaltase pilonii, zidise unele camere, le mobilase, le daruise proprietarilor Hasdeu, Alecsandri, Scoala Ardeleana, Dobrogeanu-Gherea, Perpessicius..., cel putin lui Perpessicius ii daruise un intreg etaj, cu o camera de dovezi de dragoste de la urmasi (vezi revista "Paradox", premiile revistei). Crease spatii si pentru profesorii sai de la Facultatea de Filologie din Iasi: Ciopraga, Husar..., pentru filologi si lingvisti, neuitand pe Dimitrie Eustatievici Brasoveanu, Paul Iorgovici, Lazar Saineanu, Gh. Bulgar, H. Tiktin, I. A. Candrea..., iar prin prefetele scrise la unele carti ale unor scriitori din preajma, sigur, se prefigurau si spatii pentru acestia: Florica Ceapoiu, Gheorghe Onea, George Peagu, Ger Popescu, Dumitru Dumitrica, Ion Malancu, Iulian Negrila, Maria Niculescu, Iulian Nuta, Ovidiu Constantinescu, Ion C. Stefan, Ana Ionita, Olimpiu Radu, Nicusor Constantinescu, Gheorghe Grosu, Vasile Mustata, Dan Florica, Ioana Stuparu, Adina Enachescu, Victoria Elena Milescu, Nicolae Tudor, Ion Untaru, Constantin Mosor, Dumitru Magdin, Mihail I. Vlad, Gim Laurian, Valeriu Filimon, George Nica, C. D. Zeletin, Geo Calugaru, Emil Burlacu, Gh. Duta Miclosanu, T. Constantin Georgescu, Nicolae Mohorea Corni, Victor Stoleru, Ioan Nistor, Alexandru I. Rotaru, Alexandru Priboieni, Nicolae Dragos, Vasile Ursache, Constantin Sergentu, Cezar Mihail Bucur, Sorina Crihana-Dascalu, Ovidiu Scridon, Florentin Smarandache, Nicolae Istoc, Dumitran Frunza, Vali Horisca, Dumitru Vasilescu-Liman, Talia Ionita, Diana Medan, Ion Lucian Colita, Ion Diaconu, Alex Viv. Popescu, Vasile Ravescu, Niculae Valentin, Maria Adam, Corneliu Blandu, Marilena Caraghiaur, Ioan Mazilu Crangasu, George Apostoiu, Mihai Vicol, Florin Grigoriu s.a.

R.: Ce anume v-a ramas in amintire de la prima intalnire cu mentorul nostru? Ce v-a impresionat la el, apoi, cand l-ati cunoscut mai bine?
F.G.: Pe profesorul (doctor in literatura si gramatica) Marcel Crihana l-am intalnit si cunoscut, asadar, cum spuneam, la cenaclul "Amurg Sentimental", in 26 septembrie 1995, la a sasea sedinta si prin revista "Amurg Sentimental". La ambele era in conducere. Am apreciat ca scria despre Al. Rosetti, Alexei Mateevici (revista A.S. an I, nr. 6), Costache Negruzzi (nr. 8), Gala Galaction (nr. 9), Eminescu (nr. 9 (va tipari la rugamintea prietenului nostru Mihail I. Vlad, la Targoviste, in editura acestuia, "Macarie", o carte Mihai Eminescu, volum ce va fi fost lansat cu prilejul Festivalului de Poezie "Mihai Eminescu- Arhanghelul Poeziei Romanesti", de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril la Colegiul National "Voievodul Mircea" din Targoviste, in 2001), Sadoveanu (nr. 11, an II), Balcescu (nr. 12, aprilie 1996, numarin carein editorial spunea ca revista a publicat texte de peste 60 de autori), Arghezi, Creanga, G. Ibraileanu, Nicole Labis etc. si mai ales despre Perpessicius. A scris si despre Greuceanu, Mesterul Manole, eseuri despre valorile romanesti, despre copilarie, limbaj poetic, probleme de gramatica, greutatile scoaterii revistei etc., recenzii la carti de Ana Franculescu, Ion Trif Plesa (pe scriitorul galatean - prieten ni l-a recomandat si prin viu grai la Salonul de Carte de la Constanta, din 1998, unde Marcel Crihana si-a lansat volumul despre "Scoala Ardeleana", Editura Porto-Franco, Galati, 1998, eu, "Balada popii din Cicarlau", tiparita la Editura Macarie, Targoviste, loc unde Ion Trif Plesa mi-a daruit "Contrajurnalul de la Beresti"), Urmuz (editia Gh. Glodeanu - 1996), Geo Bogza (interviuri de Diana Turconi - 1996), Iulian Negrila, Florin Grigoriu (mi-a recenzatin nr. 20, decembrie 1996, a cincea mea carte si atunci aminteles "pe propria mea piele" ceinseamna penita - de aur - a criticului si istoricului literar Marcel Crihana) etc.
Pot argumenta pentru munca scriitorului, profesorului Marcel Crihana si prin textele existente in revista Paradox, prin cele scrise in cartile sale, inclusiv cultivarea poeziei in forme fixe.
R.: Ce ati citit din cele peste 50 de volume semnate de Marcel Crihana? Dar din cele cateva sute de articole? Pe care dintre acestea le considerati ca fiind de referintain domeniile carora le apartin? Dar reprezentative pentru profilul cultural al autorului? De ce?
F.G.: Marcel Crihana, ca scriitor a scris putin. Cincizeci de volume tiparite nu inseamna decat putin pentru ceea ce dorea sa faca. Sunt totusi cincizeci de volume! Le-am citit pe majoritatea. N-am notat pe margine, precum profesorul Ioan Nistor, alt mare indragostit patimas de carti, cunoscut la cenaclul Perpessicius, langa o intreaga pleiada de profesori ce se vedea de cum deschideau gura ca duc in spate torente de carti, rafturi si rafturi de placeri intelectuale, de la eseu la epigrama, de la filosofie la arta plastica etc. Si stiu sa le foloseasca in argumentele lor in dezbateri, in orice prilej. Cartile, toate, sunt de referinta, fie ca vorbesc despre Vers si Poezie (volum din seria Itinerar teoretic, din Colectia "Sinteze", a Editurii Perpessicius, din 2003, unde multe exemplificari sunt din scrierile unor autori din preajma, pe langa cele clasice), fie ca prezinta "Scriitorii si cartile lor" (Editura Amurg Sentimental, 1997) sau "Lingvisti si filologi" (in Editura Arefeana, 1999, vol I si in Editura Perpessicius, 2001, vol II), carti cu o mare bogatie de date, citate, ecouri si mai ales pareri definitorii. La fel despre "Genul liric", "Introducere in lingvistica generala" etc.

R.: Prin ce latura a personalitatii sale va ramane Marcel Crihana in istoria culturii romane? Ca profesor si indrumator? Autor de manuale? Ca exeget si continuator al lui Perpessicius? Istoric si critic literar? Scriitor si poet? Intemeietor de ateliere de creatie si publicatii? Editor? Altele? In ce privinta era mai talentat, mai aproape de vocatia lui?
F.G.: Istoria culturii romane va da un loc frumos scriitorului polivalent Marcel Crihana. Veronica Micle, autoarea celei dintai definitii pentru Mihai Eminescu, de luceafar, scriain alta poezie, citez, "Varful nalt al piramidei ochiul meu abia atinge", lucru ce se poate scrie si in cazul multor personalitati de frunte ale literaturii contemporane. Si bineinteles ca aici il numesc si pe Marcel Crihana in seria celor plecati, despre unii a scris si dumnealui ca se va apleca mereu pe filele lor, Grigore Vieru, Artur Silvestri... Piramida de carti, articole, poeme, cugetari, insemnari - Marcel Crihana este de cercetat. Punem si noi aici o placa, precum ca am fost si-am citit si am apreciat munca, daruirea, atentia de a punein valoare frumusetile, noutatile, farmecele incantatorii sau melodiile stranii aleinaintasilor si contemporanilor in cele scrise, mai ales de creatori iintru limba si literatura romana.
Trebuie sa remarc aici faptul ca profesorul Augustin Macariein cartea sa "Cartile altora", Editura Societatii Scriitorilor Romani, Bucuresti, 2008, carte aparuta si datorita straduintei lui Ion Untaru si Florin Grigoriu, acorda paginile 17-51 cartilor lui Marcel Crihana "admirabila suita de "momente" si de "monumente" ale literaturii romane (...) pagini cu mare forta de atractie si convingerein care adevarul si frumosul - vorba simbolistilor - "se ingana si raspund".
A raspunde la intrebarea: Prin ce ramanein cultura? Care era intai si intai vocatia sa? Greu de spus. Piramida are cel putin trei fete, dar cele mai mari au patru: istorie literara, gramatica, Perpessicius si a patra: cititor si formator de evenimente culturale - cenacluri, reviste, antologii, prefete/ eseu.

R.: Ce stiti despre Marcel Crihana ca "apartinator" de un spatiu cultural si o vreme sau alta? Ca valmarean? Galatean? Ca reprezentant al scolii iesene (universitare) de literatura? Ca bucurestean "adoptat"?
F.G.: Marcel Crihana apartine Romanilor de Pretutindeni, precum apartine Oamenilor de Pretutindeni, fiindca, vorba unui poet - Dan David, despre care poate ar fi scris, i-a iubit pe toti. Dar apartine mai ales pamantului, apei si cerului unde s-a nascut si a copilarit. Poate voi merge candva la Valea Marului. Oricum, apartine ca formatie culturala Iasilor lui Alexandru Lapusneanu, Stefan cel Mare, Petre Rares, Vasile Lupu, Ion Creanga, Mihai Eminescu, Garabet Ibraileanu, Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, George Toparceanu, Otilia Cazimir, George Lesnea (pe unii i-a cunoscut in vremea studentiei), a profesorilor de Filologie ieseana, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza sau de la Politehnica Gheorghe Asachi, de la Medicina, Agronomie etc. Despre unii dintre profesori a scris pagini frumoase, de omagiere cinstita. Daca Marcel Crihana apartine spatiului cultural bucurestean? Teoretic, da, pentru ca a trait o viata in Bucuresti, s-a bucurat si-a suferit in Bucuresti. Practic, nu, deoarece Bucurestii nu exista ca spatiu cultural, existand mici Bucurestiuri, sate (cenacluri), orase (facultati si scoli, reviste) in Bucuresti. Nu exista o Istorie Culturala a Bucurestilor, am mai spus asta, o Enciclopedie a Personalitatilor Bucurestene. Exista doar un Cimitir Bellu unde nu te lasa sa fotografiezi si unde mausoleele, gropnitele celor inaintasi de seama sunt parasite, vandute, vandalizate, inscriptionate, acoperite de "vipuri" contemporane, bieti strangatori de parale pe seama saracirii natiei. Un Cimitir Bellu care plange neauzit si care traieste doar prin cei care pun flori la morminte, de 15 ianuarie, de 15 iunie langa Tei, la mormintele celor mari: Eminescu, Sadoveanu, Cosbuc, Nichita, Pitut si, cu vorbele soresciene, si ale altor traitori intru alte tinuturi romanesti culturale. Exista un Bucuresti care n-a mai construit, intr-un nou Cismigiu, o Rotonda a Scriitorilor, ci doar un Bucuresti plin cu monumente facute pentru straini, de malluri si de vile care de care mai de prost gust, un Bucuresti unde casele vechi - monumente de arhitectura - se lasa in parasire...

R.: Va amintiti vreun principiu, o cugetare, un sfat si o vorba de duh etc. pe care vi le-a "daruit" Marcel Crihana? Va leaga ceva deosebit de destinul lui?
F.G.: Nu voi cita din cartea de ganduri, de cugetari scrise de Marcel Crihana. Am multe care mi-au dat de gandit ori le-am apreciat, asa cum am fost surprins de-ale altor ganditori asupra omului, societatii, scrisului, vietii. Voi cita doar finalul, subliniat de mine, al unui articol din preajma unui Craciun romanesc al scriitorului crestin Marcel Crihana:
"Cine iti spune - cu mai multa ori mai putina dreptate - cand ai ajuns pe culme si trebuie sa te opresti? Nimeni. Pentru ca nimeni nu stie raspunsul exact la intrebarea aceasta. De altfel, nici nu trebuie sa astepti asemenea raspunsuri. Iti place ori nu-ti place, izbandesti ori cazi infrant dupa fiecare runda, asta e! Poate ca nu ajungi niciodata la ceruri. Poate ca te prabusesti in tarana de fiecare data cand, simtindu-te inaripat, incerci sa atingi stelele cu mana. Trebuie sa staruiesti mai departe. Aceasta inseamna, poate, a avea stil: a nu te opri niciodata din stradania de a avea stilul tau. Pretinzi o statuie a acestei stradanii? Foarte rau! Trebuie sa inveti sa nu ceri recunostinta pentru cantecele sau trudele tale si sa ai cat mai multa rabdare cu cei pentru care le-ai savarsit. Posteritatea va decide daca unele dintre lacrimile tale sunt perle sau numai simpla apa sarata. Tu, nu te opri! Scrie mereu, supraveghindu-ti cat poti de mult cuvintele care ti se ingramadesc - si ca niste bijuterii, si ca niste pietricele oarecare de prund - sub condei. Este una dintre numeroasele taine ale artei adevarate. Insuseste-ti-o!"
(Marcel Crihana: "A avea stil" - editorial, Amurg Sentimental, anul IV, nr. 12, decembrie 1998).

R.: Putem vorbi despre un stil specific lui Marcel Crihan?? Dar de influente clare ale altor oameni de cultura asupra acestuia? De influente ale lui asupra altora? In ce sens?
F.G.: Stilul lui Marcel Crihana este stilul supravegheat, atent la nuante, venit pe linia lui Dobrogeanu-Gherea, Hogas, Sanielevici, Perpessicius. Este lectia lui Garabet Ibraileanu insusita temeinic. Influenta sa asupra altora? Studentii pot vorbi; noi, majoritatea din cenaclul Perpessicius, fiind deja formati cand am sositin preajma sa. Sigur ca harnicia, dorinta de a scoate carti a influentat pe colegii mei mai tineri. Si mai ales cuvintele de bine din prefetele la cartile noastre.

R.: Ati putea sintetiza cateva trasaturi definitorii ale lui Marcel Crihana - Omul?
F.G.: Omul Marcel Crihana, vorba cronicarului, a fost sub vremi. Cand putea urca muntii, muntii erau interzisi ascensiunilor si cand "s-a dat liber", s-au scumpit incaltarile, pioletii si lanternele, franghiile pentru explorari in pesteri. Omul a ramas un socialist convins, nu un comunist, fiindca talentul, munca si rabdarea nu sunt date la kilogram tuturor, precum cele cinci degete la maini, pentru rugaciune si pentru mangaiere, pentru scris si pentru tinut o carte in mana... Si, totusi, omul a fost un capitalist caracteristic: si-a sporit capitalul carturaresc, biblioteca si manuscrisele, revistele si cartile, dar si necazurile ca nu poate afla, avea tot ce doreste, chiar si-n Biblioteca Academiei... Uneori si-amintea cu nostalgie de timpuri trecute, cand parca "era bine ca era rau" sau "era rau ca era bine", dand exemplul copiilor de la tara, dar si de la oras, ajunsi prin scoli, fara taxe, fara mari griji pentru parinti, tirajele marilor scriitori, drepturile de autor, respectul valorilor si al muncii bine facute. Dar se oprea a continua, stiind si faptul existentei "pe vremuri", nu a patului lui Procust, ci a lui pro...Lenin, Stalin, adica a unor aberatii politice, interziceri de autori, opere, adica la cunoasterea a tot ceea ce mintea si munca omeneasca a creat de-a lungul vremurilor.
Omul era trist pentru idealurile pierdute, furate, de unii si de altii, dar mai ales de nemunca si de lipsa aprecierii, rasplatii muncii cinstite, creatoare de valori materiale si, mai ales, spirituale, valori ce imbogatesc un neam, o tara, un popor, o lume.

R.: Ce ne puteti spune despre faptul cultural - datorat lui Marcel Crihana - privind Editura Perpessicius din Bucuresti, ajunsa la zece ani de existenta si cele doua cenacluri: Perpessicius, Bucuresti si Perpessicius-Crihana, Valea Marului? Erau necesare? De ce? Care este locul acestorain cultura noastra? Sunt o reusita sau nu? Ar fi bine sa se continue? Ce ainsemnat Marcel Crihana ca mentor al acestora?
F.G.: Carturarul Marcel Crihana a reusit a darui prin Editura Perpessicius, revista Paradox si cenaclul Perpessicius in primul rand mentinerea in atentie a muncii oneste a scriitorului brailean-bucurestean D. Panaitescu - Perpessicius, a exemplului sau de cantarire a muncii literare, de daruire intru lumina eminesciana a zilelor si noptilor, munca pentru sine si munca pentru altii; in al doilea rand, a reusit a tipari carti ale unor scriitori bucuresteni, a le supune judecatii sale si a celorlalti din preajma sa; in al treilea rand, ne-a reamintit mereu ca suntem intr-o curgere fireasca de Dunari de fapte culturale, ca urmam unor Titani si dupa noi urmeaza altii (se bucura neascuns cand la cenaclu au venit studenti, precum fiul meu de la Teologie, Adrian Grigoriu, student care a si publicat in revista Paradox, sau Daniel D. Marin, calaraseanul student la Fizica, publicat in antologia "Soarele de pe strada noastra”, recent, la randu-i, antologator de poezie douamiista, lansata in iunie 2010 la Bookfest-Bucuresti sau studenti de la Facultatea unde preda discipline de specialitate/ lingvistica etc). Despre aceste faptuiri culturale urmeaza sa se scrie.

R.: A scris Marcel Crihana despre dv? Unde si in ce fel?
F.G.: Despre cele scrise de Florin Grigoriu, Marcel Crihana s-a pronuntat adesea. Prima cronica scrisa am mentionat-o deja. A scris si-n alteimprejurari. A prefatat cartea mea "La judecata florilor" cu un studiu interesant. Mi-a ales texte in antologiile "Ostroave de lumina", - versuri (si el fiind poet) - 1996, "Ce doamna frumoasa este viata" - versuri pentru copii (si el scriind frumoase povestiri si talmaciri biblice pentru copii) - 1997, "Dictando divers" - critica literara, 1997, "Cuminecaturi" - poezie-eseu, 1997; "Intre for si turnul de fildes" - eseuri critice (titlul pe care-l indragea, preferand forul...), "Din lumea lui Don Quijote" - micropoeme (criticul, dar mai ales profesorul, luptandu-se adesea cu morile de vant...)- 1998; "Vanturile, valurile..." - ganduri inchinate lui Eminescu (istoricul literar stiind bine viata si opera eminesciana)- 1999; "Drumurile crucii" - poezie religioasa (o carte a scriitorului Marcel Crihana cu texte religioase nu a aparut inca, dar textele sunt in antologii)- 1999; "Balada cultain literatura romana" (o antologie ce trebuie mereu reeditata!)- 1999; "Soarele de pe strada noastra" - poezii (uneori si pe strada - bulevardul Marcel Crihana se lumina) 2001; "Cand albatrosul isi pierde o pana" - poezie si critica (Scriitorul Marcel Crihana pierzandu-si multe penein luptele cu furtunile vietii); "Proprietarii de visuri" - versuri (si ce mari proprietari de visuri existau si exista - in illo tempore la cenaclul "Perpessicius"!) - 2006; "Car(t)e de foc" - poezii (scriitorului Marcel Crihana ii placeau si jocurile de cuvinte din carele de foc, inclusiv din caruta lui Mos (care nu era mos) Nichifor Cotcariu si din cartile cu foc - inclusiv rachiu, vezi si cartea sa cu anecdote din viata scriitorilor (cred ca mai are doua-trei in manuscris), vezi si titlul revistei: "Paradox" - para de foc a gandirii, jocurile gandirii, taine, ascunzisuri- nu degeaba era si critic literar, cautand tainele nestiute din carti, din vorbe) - 2007...
Marcel Crihana mi-a citat un poem, "Alfabetul", in cartea sa "Exercitii de gramatica", din 1999 si haikuuri in Vers si Poezie, 2003 si poate altunde. Sigur ar fi scris in seria de "Scriitori si cartile lor" (cred ca exista in manuscris cel putin zece viitoare volume cu lucrari despre autori contemporani). N-a fost sa fie sa public cele doua carti proiectate, "Poemele fantanarului" si "Poemele", in editura Perpessicius, pentru care ar fi scris prefete-studiu la fel de interesante ca vorbirile anterioare despre cele scrise.

R.: Dv ati scris despre Marcel Crihana? Ce v-a determinat sa scrieti despre el? Daca ati putea sa scrieti din nou, azi, acelasi articol, ati schimba ceva?
F.G.: Am scris in diferite ocazii, dar mai mult am vorbit si am prezentat cartile dumnealui, pe unde m-au purtat pasii: Lehliu-Gara, Calarasi, Constanta (am fost impreuna si la Malul Marii Negre, invitati ai scriitoarei Magda Vlad, autoarea Inserarilor din flori, dar si la pomenitul Salon al Cartii) Bucuresti, Ramnicu Valcea (am fost impreuna la o sezatoare unde era si Parintele Balasa, cel care ne-a vorbit de neamul maret al dacilor), Viseu de Sus, Iasi, Mogosesti de Iasi, Barlad, Dej, Oradea etc. (peste tot daruind si reviste Paradox). Am scrisin Despre scriitori si carti, din 2003,in cele doua volume de "Tarmuri sfinte romanesti" - antologie, istorie literara din Editura Societatii Scriitorilor Romani, din 2008, in Istoria mea literara in poeme intr-un vers (peste 60 dintre ele date sa fie publicatein revista Paradox, unde au si aparut cateva), in "366 lectii de haiku", din 2009 si in 2010 in antologia inchinata lui Al. Macedonski "impreuna prin cuvinte"- in eseul "Rondelul in revista Amurg Sentimental, cu unele adaugiri lamuritoare", profesorul universitar-doctor in Limba si Literatura Romana Marcel Crihana fiind precum unii dintre criticii si istoricii literari si un poet valoros, cultivand si rondelul, trioletul, balada (o balada si-n antologia de balade citata), poemul in proza etc. Am citat cateva dintre multele rondeluri publicate: Intram in NATO, Pentru Antim Ivireanul (banuiesc, un alt model de carturar roman pentru scriitor), Vremea ranilor ce dor, lumanarea mea aprinsa si la Cimitirul Bellu, unde am lansat cartea la mormantul lui Macedonski, pentru cel care a fost Marcel Crihana, istoric literar, critic, eseist, poet, conducator de cenaclu, de revista, de editura, parinte si sot, roman crestin, iubitor de tot ce naste sub cerul acestei tari minunate, pentru care s-a scris "Umbra lui Mircea. La Cozia", "Doina", "Noi vrem pamant!", "Oltul", "Moldovenii", "Mama", "Dor de Eminescu", de Grigore Alexandrescu, Eminescu, Cosbuc, Goga, Petre Zadnipru, Grigore Vieru, Mihai Prepelita, citand un muntean, doi ardeleni si patru moldoveni, dupa cum profesorul se socotea, mai mult ardelean decat muntean si mai mult moldovean decat ardelean, neuitand, vorba lui Geo Dumitrescu, sa fie roman si sa seimpace cu soarta sa, nedreapta totusi pentru cate avea de desavarsit, de infaptuit. Dar omul gandeste si Dumnezeu hotaraste. Fie Numele Sau laudat! Si Marcel Crihana, ca om, de Dumnezeu de pacate iertat!
Florin Grigoriu
23 iunie 2010

Marcel Crihană - o personalitate complexă

De-a lungul vieţii, am trăit mai multe momente dramatice, semnificative pentru reflecţia asupra condiţiei umane. De fiecare dată, am înţeles cu o nuanţă mai mult ce valoare aparte are viaţa.
Marcel Crihană, dascăl de vocaţie, profesor universitar doctor, poet, prozator, eseist, critic literar, director de revistă, manager de editură… este o personalitate culturală complexă.
Pe Marcel Crihană l-am cunoscut încă din tinereţe, cu ocazia unor consfătuiri ale cadrelor didactice, activităţi metodice şi întâlniri cu scriitori. Eram colegi, profesori de Limba şi literatura română. Cele mai frumoase momente culturale şi profund umane le-am surprins în evocarea Creatori din cartierul nostru, Editura Arefeană, Bucureşti, 2009.
Marcel Crihană a excelat, în primul rând, în volumele dedicate lui Perpessicius - Dumitru Şt. Panaitescu, un cunoscut istoric şi critic literar, folclorist, eseist şi poet român, cercetător şi editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.
Remarcabile sunt şi volumele despre "Limbaj şi artă literară în operele scriitorilor români" şi "Scriitorii şi cărţile lor", studiile de lingvistică şi teorie literară, volumele de maxime şi cugetări, apoi articolele din revista "Paradox". La acestea se pot adăuga prezentările făcute multora dintre cărţile realizate la Editura "Perpessicius", care ar putea constitui un volum de critică literară contemporană.
Semnificativ şi demn de admiraţie este şi faptul că Marcel Crihană a fost de-a lungul timpului un profesor prin excelenţă, îndrumător în tainele culturii, care, prin editura şi revista pe care le-a condus, dar mai ales prin implicare directă, personală, a susţinut dezvoltarea literară a multor oameni cu potenţial creator.
Îndelungata noastră colaborare a fost marcată şi de realizarea unei cărţi comune, "Elemente de gramatic?", o lucrare dedicată celor care studiau gramatica limbii române în şcoală.
Mesajul pe care, dincolo de timp, îl transmit opera şi activitatea lui Marcel Crihană este încrederea nemăsurată în cultură, în rolul pozitiv al literaturii în viaţa de fiecare zi, victoria asupra a ceea ce este efemer prin acordarea unei importanţe pe măsură pentru ceea ce este semnificativ, esenţial.
Ion C. Ştefan

Marcel Crihană - Perpessicius

1. Dimitrie D. Panaitescu-Perpessicius, casa memorială din Brăila (în spate, dreapta scriitorului, Marcel Crihană).
2. Dimitrie D. Panaitescu-Perpessicius, Marcel Crihană, Ilie I. Mirea, acasă la Perpessicius, Bucureşti, 1982.
3. Marcel Crihană la biroul lui Perpessicius, 1982.
4. Marcel Crihană la Casa Memorială Perpessicius, Brăila.

Aşa-zisele crize mondiale şi cultura

Când eram foarte tânăr, unul din primele lucruri pe care le-am învăţat de la oamenii vârstnici a fost să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, mai bune sau mai puţin bune, reuşite ori greşeli. Nu pot spune că au fost şi unele chiar rele, în adevăratul sens al cuvântului - dacă acestea presupun intenţie şi scop (conform interesului meu, dar în detrimentul altora). M-am străduit, adică, să pun în slujba binelui şi a Domnului tot ce am făcut, iar dacă rezultatul nu a fost cel aşteptat, asta s-a datorat slăbiciunii, micilor mele neputinţe temporare, erorii, poate grabei de a ajunge mai repede acolo unde îmi propusesem. Prin urmare, ori de câte ori ceva nu a mers cum trebuia, nu am căutat cauze generale precum criza economică mondială, strategiile politice şi militare internaţionale, perioadele electorale, sistemul social sau mai ştiu eu ce alt concept care să sune foarte abstract, cât mai abstract (şi prin urmare găunos de sens!), încât nimeni sã nu priceapă nimic, iar eu să scap basma curată.

Nici acum, la anii mei şi la o stare a sănătăţii ce nu-mi mai permit să fiu prea optimist, nu cred că suntem atât de neajutoraţi încât să ne lăsăm striviţi de teoriile acestea „mari“ (unele pretextuale, altele manipulante!) şi complet străine de structura sufletească şi mentală a bătrânului (înţelept!) român. Cum, de pildă, să nu mai poţi face cultură fiindcă nu ai destui bani sau nu ai un serviciu remunerat substanţial? Dragilor, Perpessicius a scris în război (printre bombe, nu căderi de ratinguri la instituţii financiar-bancare!), apoi, întors acasă fără braţul drept, a deprins din nou a scrie, dar cu stânga... Marin Iancu Nicolae, un alt om de litere exemplar, s-a întors de pe front orb şi olog... Rămas fără vedere şi fără ambele picioare, a continuat să scrie - şi, Doamne, câtă dragoste, credinţă şi adevăr erau în paginile cărţilor sale! Despre experienţa mea, va spune mai multe, sper, posteritatea...

Întârzie acceptul Ministerelor şi sprijinul ca să avem o casă de cultură cum ne dorim? Ei, şi ce?! Ne-’om întâlni sub cerul liber vara, în jurul stejarului, ori la un foc de tabără, iarna, cu vin fiert şi cartofi copţi, şi veţi vedea ce minunată, ce binecuvântată inspiraţie pentru creaţie ne va da Cel-de-Sus!

Soluţiile la cele ce ne frământă sunt cel mai adesea, aşadar, în noi înşine sau, în orice caz, mai aproape de noi decât ne închipuim. Şi mai e o chestiune: ştiţi când suntem cel mai uşor „dezamăgiţi“? Când aşteptăm prea mult de la ceilalţi şi mai nimic de la noi sau aşteptăm peste puteri de la noi şi nimic de la alţii... Atunci când ni se întâmplă o „deziluzie“, să ne întrebăm: nu cumva speram, în subconştient, să ne vină un dar de la cei de lângă noi fără ca măcar să ne fi pregătit a-l primi cum s-ar fi cuvenit? Ori, altfel, nu nădăjduiam noi să le dăm altora totul, menajându-i şi neimplicându-i în problemele noastre, nedorind nimic „în schimb“, iar ei au respins cu indiferenţă gestul nostru? Este nevoie, ziceam şi altădată, de dreapta măsură... (2008)

Dragi colegi şi prieteni,

Marcel Crihană ar fi împlinit, pe 18 mai, 68 de ani. Cenaclul, editura şi revista înfiinţate şi conduse de el au ajuns, la sfârşitul lunii aprilie, la 10 ani de existenţă.
Redacţia editurii Perpessicius şi a revistei de cultură Paradox a hotărât realizarea unor numere omagiale ale publicaţiilor noastre (Paradox, Manuscris, Vârste şi trepte) dedicate mentorului nostru şi, în funcţie de materialele disponibile, a unei antologii de “interviuri” şi “convorbiri” despre personalitatea, viaţa şi opera acestui om de cultură şi profesor de literatură român (antologie care va face parte ulterior dintr-o monografie).
De asemenea, vom realiza şi un album omagial. Toate acestea vor avea atât o variantă tipărită, cât şi una electronică şi virtuală.
În acest sens, am început să adunăm la redacţie articole, recenzii, cronici, fotografii, autografe, scrisori, înregistrări video etc., orice fel de “urme” ale trecerii lui Marcel Crihană prin viaţa celor care l-au întâlnit şi cunoscut.

Dacă doriţi să participaţi la acestea, vă rugăm să ne scrieţi - cât puteţi de curând - pe adresa:
Bucureşti, sector 3, Bdul 1 Decembrie 1918 Nr. 72, Bl. VN5, Sc. A, Et. 3, Ap. 14, O.P. 72, cod 032469.

Redacţia îşi rezervă dreptul de a distribui materialele primite de la dv, conform conceptului editorial, în mai multe sau în toate publicaţiile ce urmează a fi realizate şi de a refuza publicarea unora din acestea, dacă nu corespund standardelor de valoare urmărite de editură.
Termenul limită de predare este 1 iulie 2010. Termenul de apariţie este octombrie 2010, de Zilele Editurii (Sf. Dimitrie).

Locuinţa mea de vară...

Ce mai râdeam pe timpuri de această propoziţie, care se continua imediat: „... e la ţară...“! Bineînţeles, îmi veneau îndată în minte numele: Depărăţeanu şi Topârceanu. Puţini ştiu că acel cântecel celebru al lui Baniciu - cu acelaşi titlu ca al editorialului nostru - este compus pe versurile absolut seducătoare ale lui George Topârceanu, ale unei parodii la o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu, dar probabil că a meritat trecerea în „umbră“ cu timpul a celor doi poeţi, în schimbul succesului uriaş pe care l-a avut mica dar valoroasa creaţie „comună“. În orice caz, ei erau scriitorii legaţi, în notă serioasă, pe alocuri gravă, pentru mine, de „locuinţa mea de vară“. Cum o vedeam? Cum o văd şi acum: o căsuţă liniştită, izolată, „mitutică“, cum ar fi zis Eminescu, şi cu cel mult două camere. „Camere“ e prea mult spus, încăperi poate trebuie sã spun. Liliac înflorit, neapărat, în faţa casei, care să mângâie fereastra cu crengile lui. Capra? Şi capra trebuie neapărat priponită într-una din încăperi, unde să aibă parte, desigur, de un smoc de iarbă.

În satul respectiv, orice babă, fără treabă, este medic comunal. Sau, mai bine zis, era, căci acum sunt doctori pe toate drumurile. Şi în medicină, şi în cultură - sau mai ales în cultură. Asistenţi, fără doar şi poate, există peste tot. Când apare vreo „zgancă“ (aşa se spune, nu?), „pacientul“ dă fuga la dispensar şi se „trateazã“. Şi când „doare“ ceva cultural, tot aşa, repede la o părere şi o semnăturã „avizată“ şi problema dispare ca prin farmec.

Şcoalã? Da, în sat trebuie să fie şcoală, obligatoriu cu mai multe săli de clasă, căci copiii satului se înmulţesc (sper, adică, fiindcă mai ieri îmi povestea cineva că sunt generaţii din ce în ce mai puţin numeroase...). Dar ce minunat ar fi dacă profesorii lor ar fi mai preocupaţi de calitatea învăţăturii şi caracterului acestor copii decât de numărul şi mărimea sălilor de clasă!... Copiii trebuie să aibă unde se duce (nu unde să fie abandonaţi!) în cursul săptămânii, iar duminica şi de sărbători trebuie să meargă la biserică. Dar în vacanţe?!...

Lumea satului s-a schimbat mult în ultimii ani. De exemplu, prafului aceluiaşi Topârceanu, prafului care în zilele ploioase se transforma într-un noroi până la genunchi i-a luat demult locul asfaltul. Uniunea Europeană a mai pus nişte bani şi treaba s-a făcut. „Când te duci pe drumul mare, la plimbare“, însă, tot nu te vezi - căci boii tot mai umblă nestingheriţi, domol, pe şosele, fără a se grăbi... În locul atelierului de lăcătuşerie prevăzut cu o menghină cu o singură falcă, au apărut unelte noi, de... import şi un atelier ca lumea, în care însă nu se produce nimic. Deh, progresăm, nu? Animalele satului, care umpleau cândva văzduhul cu zbieretele lor, au devenit dintr-odată atât de silenţioase încât o minte prăpăstioasă ca a mea nu poate decât să-şi închipuie că nu mai sunt deloc! Cadrele didactice (îmi permit să mă refer la ele pentru că fac parte din breaslă!), dar şi ceilalţi funcţionari ai satului, care altădată nu aveau nici umbrele, îşi scârţâie pantofii lustruiţi şi în zilele de lucru. Din păcate, iertată-mi fie teoria, dar când toate şi mereu scârţâie în jur, nimeni nu mai remarcã sunetul de piele lăcuitã sau „scai“...

Salariile? De la câteva sute de lei au devenit de câteva milioane... Dar ce ironic e azi atributul de „milionar“!

Casă ca a lui Miticã? Da, locuinţa mea de vară ar trebui să semene cu a lui. La el am văzut - sunt mulţi ani de atunci - o căsuţă în mijlocul unei vii, prevăzută cu tot ce trebuie, ca pentru un scriitor... Ce mai locuinţă de vară ar fi (este) aceea! Mă mir de câte ori o văd... Dar poetul Dumitru Dumitrică (despre el e vorba!) este o excepţie - nu a ascuns niciodată faptul că prin meseria lui de bază, pe care o foloseşte deopotrivă şi în arta cuvântului, şi în cultivarea credinţei lui strămoşeşti, el este... zidar şi meşter de sobe! Ce construcţii grozave ştie să ridice! Câţi nu ar vrea să aibă acum o căsuţă ca a lui Miticã! Ar avea parte în cursul săptămânii de un apartament la oraş - că se poartă! - şi sâmbăta ar lua-o spre casa aceea, spre „locuinţa mea de vară“.

Ce timpuri ne-au adus cele întâmplate în 1989? Iată: toţi ciubucarii - cu sau fără teancuri de diplome la îndemână - şi-au făcut vile peste tot, iar oamenii cinstiţi, cei care trag la „jug“ de le ies ochii, n-au aproape nimic. Am întâlnit şi profesori, că tot veni vorba de oamenii de vocaţie, şi doctori, şi preoţi, care se plângeau de felul în care (nu) se pot ocupa de „locuinţa mea de vară“ (de la munte sau mare, în general), respectiv de timpul limitat pe care-l au la dispoziţie pentru
a-şi supraveghea şi controla angajaţii... Cineva se lamenta zilele trecute că nu are mână de lucru pentru o vie de 50 ha, pe care o moştenise nu ştiu unde. L-am crezut! Ţăranii din anul 2007 nu sunt cei de la 1907! Iar cei din 2008 sunt din cale-afarã de... altfel! Acum vor euro sau dolari, whiskey bourbon (american) sau whisky scotch (scoţian), după preferinţe, altfel nu vin, ce să le faci! Zicea altcineva că un om politic de largă notorietate bea numai whisky din categoria Scotch Single Malt, Glenfiddich 21 years old! Cam greu pentru mine, ca lingvist, cu pronunţia, dar ţăranul de azi îmi va replica imediat: „Da’ ce, eu îs mai prost???“ Asta-i! Aşa că „locuinţa mea de vară“ are încă de aşteptat. Cât? Nu ştim. Aşteptăm şi gata!

Aşadar, „locuinţa mea de vară e la ţară“ spuneau poeţii pe timpuri. Dar, Depărăţeanu, cam aşa: „Scump tezaur/ Acolo eu voi să mor/ Ca un fluture pe floare...“ Indubitabil, locul unde cineva ar fi fericit să treacă în eternitate este şi cel în care el, creatorul, înţelege şi poate să trăiască, să existe în sensul cel mai deplin cu putinţă. Să iubească şi să se dăruiascã semenilor „fără rest“, cum ar fi zis Noica. Criticii grăbiţi de azi ar putea susţine prejudecata că el, fiindcă a plecat la cele sfinte prea devreme (a trăit numai 30 de ani, 1835-1865), iar studiile sale de la Paris i-au facilitat însuşirea unor idei revoluţionare ce l-au antrenat în mişcările politice şi sociale (lovitura de stat din 1864), el nu a avut nici vremea, nici starea sufletească de a pătrunde şi cunoaşte viaţa astfel încât să dea lumii o concepţie demnă de urmat şi o literatură care să-l reprezinte realmente. Noi considerăm, însă, că talentul, profunzimea gândirii şi simţămintelor unor tineri, şi puterea lor de a crede în idealuri, transmisă, de cele mai multe ori, de părinţi şi dascăli, pot să facă să nu mai precumpănească în balanţa valorii lor vârsta şi experienţa. În privinţa lui Alexandru Depărăţeanu, sunt convins că mama despre care scrie cu infinită pioşenie şi recunoştinţă este o măicuţă de la ţară, de acolo unde vara sosea cu tainele începutului şi sfârşitului, indiferent de sărăcia şi „primitivitatea“ locului şi casei (poate nici nu era o casă, ci doar lanul „spicului blond cu pai de aur“, sub cerul liber):

„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă

Şi pâine... un singur codru într-o maramã.

Mama-l frânse în două şi dete pe rând

La fieştecare câte o părticea.

- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,

Ţie ce-ţi rămâne?

- Voi! răspunse ea.“

Ca să încheiem într-un registru optimist, pentru fiecare dintre noi, „locuinţa mea de vară“ este acolo unde se adună laolaltă cu aceia pe care-i iubeşte pentru totdeauna şi care îl îndrăgesc, la rândul lor, pe viaţă. Unde este el însuşi. Asta-i!