Biografie

MARCEL CRIHANĂ este fiul lui Alexandru Crihană şi al Marandei Crihană. Născut în 1942, la 18 mai. Istoric şi critic literar român, doctor în filologie, cadru didactic universitar. Scriitor şi poet. Fondatorul Editurii Perpessicius din Bucureşti; fondatorul atelierelor de creaţie Perpessicius - Bucureşti şi Perpessicius - Crihană, Valea Mărului. Director general al Editurii Perpessicius şi al revistei de cultură Paradox. Editor senior al revistelor Graphic Arts & Media Business Review şi Vârste şi Trepte. A semnat peste 50 volume individuale, 78 de prefeţe, ediţii, postfeţe. A îngrijit peste 30 antologii (la care a participat şi ca autor), a scris in alte peste 70 volume colective, iar ca editor sau consultant editorial, a contribuit substantial la aparitia a peste 250 cărţi. Sute de articole de specialitate, comunicări ştiinţifice şi publicistică (cronici şi recenzii, editoriale, articole de opinie şi atitudine etc.)

Marcel Crihană s-a stins din viaţă la 6 aprilie 2010 şi este înmormântat alături de părinţii săi, în localitatea natală, Valea Mărului, Galaţi.

joi, 20 mai 2010

Locuinţa mea de vară...

Ce mai râdeam pe timpuri de această propoziţie, care se continua imediat: „... e la ţară...“! Bineînţeles, îmi veneau îndată în minte numele: Depărăţeanu şi Topârceanu. Puţini ştiu că acel cântecel celebru al lui Baniciu - cu acelaşi titlu ca al editorialului nostru - este compus pe versurile absolut seducătoare ale lui George Topârceanu, ale unei parodii la o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu, dar probabil că a meritat trecerea în „umbră“ cu timpul a celor doi poeţi, în schimbul succesului uriaş pe care l-a avut mica dar valoroasa creaţie „comună“. În orice caz, ei erau scriitorii legaţi, în notă serioasă, pe alocuri gravă, pentru mine, de „locuinţa mea de vară“. Cum o vedeam? Cum o văd şi acum: o căsuţă liniştită, izolată, „mitutică“, cum ar fi zis Eminescu, şi cu cel mult două camere. „Camere“ e prea mult spus, încăperi poate trebuie sã spun. Liliac înflorit, neapărat, în faţa casei, care să mângâie fereastra cu crengile lui. Capra? Şi capra trebuie neapărat priponită într-una din încăperi, unde să aibă parte, desigur, de un smoc de iarbă.

În satul respectiv, orice babă, fără treabă, este medic comunal. Sau, mai bine zis, era, căci acum sunt doctori pe toate drumurile. Şi în medicină, şi în cultură - sau mai ales în cultură. Asistenţi, fără doar şi poate, există peste tot. Când apare vreo „zgancă“ (aşa se spune, nu?), „pacientul“ dă fuga la dispensar şi se „trateazã“. Şi când „doare“ ceva cultural, tot aşa, repede la o părere şi o semnăturã „avizată“ şi problema dispare ca prin farmec.

Şcoalã? Da, în sat trebuie să fie şcoală, obligatoriu cu mai multe săli de clasă, căci copiii satului se înmulţesc (sper, adică, fiindcă mai ieri îmi povestea cineva că sunt generaţii din ce în ce mai puţin numeroase...). Dar ce minunat ar fi dacă profesorii lor ar fi mai preocupaţi de calitatea învăţăturii şi caracterului acestor copii decât de numărul şi mărimea sălilor de clasă!... Copiii trebuie să aibă unde se duce (nu unde să fie abandonaţi!) în cursul săptămânii, iar duminica şi de sărbători trebuie să meargă la biserică. Dar în vacanţe?!...

Lumea satului s-a schimbat mult în ultimii ani. De exemplu, prafului aceluiaşi Topârceanu, prafului care în zilele ploioase se transforma într-un noroi până la genunchi i-a luat demult locul asfaltul. Uniunea Europeană a mai pus nişte bani şi treaba s-a făcut. „Când te duci pe drumul mare, la plimbare“, însă, tot nu te vezi - căci boii tot mai umblă nestingheriţi, domol, pe şosele, fără a se grăbi... În locul atelierului de lăcătuşerie prevăzut cu o menghină cu o singură falcă, au apărut unelte noi, de... import şi un atelier ca lumea, în care însă nu se produce nimic. Deh, progresăm, nu? Animalele satului, care umpleau cândva văzduhul cu zbieretele lor, au devenit dintr-odată atât de silenţioase încât o minte prăpăstioasă ca a mea nu poate decât să-şi închipuie că nu mai sunt deloc! Cadrele didactice (îmi permit să mă refer la ele pentru că fac parte din breaslă!), dar şi ceilalţi funcţionari ai satului, care altădată nu aveau nici umbrele, îşi scârţâie pantofii lustruiţi şi în zilele de lucru. Din păcate, iertată-mi fie teoria, dar când toate şi mereu scârţâie în jur, nimeni nu mai remarcã sunetul de piele lăcuitã sau „scai“...

Salariile? De la câteva sute de lei au devenit de câteva milioane... Dar ce ironic e azi atributul de „milionar“!

Casă ca a lui Miticã? Da, locuinţa mea de vară ar trebui să semene cu a lui. La el am văzut - sunt mulţi ani de atunci - o căsuţă în mijlocul unei vii, prevăzută cu tot ce trebuie, ca pentru un scriitor... Ce mai locuinţă de vară ar fi (este) aceea! Mă mir de câte ori o văd... Dar poetul Dumitru Dumitrică (despre el e vorba!) este o excepţie - nu a ascuns niciodată faptul că prin meseria lui de bază, pe care o foloseşte deopotrivă şi în arta cuvântului, şi în cultivarea credinţei lui strămoşeşti, el este... zidar şi meşter de sobe! Ce construcţii grozave ştie să ridice! Câţi nu ar vrea să aibă acum o căsuţă ca a lui Miticã! Ar avea parte în cursul săptămânii de un apartament la oraş - că se poartă! - şi sâmbăta ar lua-o spre casa aceea, spre „locuinţa mea de vară“.

Ce timpuri ne-au adus cele întâmplate în 1989? Iată: toţi ciubucarii - cu sau fără teancuri de diplome la îndemână - şi-au făcut vile peste tot, iar oamenii cinstiţi, cei care trag la „jug“ de le ies ochii, n-au aproape nimic. Am întâlnit şi profesori, că tot veni vorba de oamenii de vocaţie, şi doctori, şi preoţi, care se plângeau de felul în care (nu) se pot ocupa de „locuinţa mea de vară“ (de la munte sau mare, în general), respectiv de timpul limitat pe care-l au la dispoziţie pentru
a-şi supraveghea şi controla angajaţii... Cineva se lamenta zilele trecute că nu are mână de lucru pentru o vie de 50 ha, pe care o moştenise nu ştiu unde. L-am crezut! Ţăranii din anul 2007 nu sunt cei de la 1907! Iar cei din 2008 sunt din cale-afarã de... altfel! Acum vor euro sau dolari, whiskey bourbon (american) sau whisky scotch (scoţian), după preferinţe, altfel nu vin, ce să le faci! Zicea altcineva că un om politic de largă notorietate bea numai whisky din categoria Scotch Single Malt, Glenfiddich 21 years old! Cam greu pentru mine, ca lingvist, cu pronunţia, dar ţăranul de azi îmi va replica imediat: „Da’ ce, eu îs mai prost???“ Asta-i! Aşa că „locuinţa mea de vară“ are încă de aşteptat. Cât? Nu ştim. Aşteptăm şi gata!

Aşadar, „locuinţa mea de vară e la ţară“ spuneau poeţii pe timpuri. Dar, Depărăţeanu, cam aşa: „Scump tezaur/ Acolo eu voi să mor/ Ca un fluture pe floare...“ Indubitabil, locul unde cineva ar fi fericit să treacă în eternitate este şi cel în care el, creatorul, înţelege şi poate să trăiască, să existe în sensul cel mai deplin cu putinţă. Să iubească şi să se dăruiascã semenilor „fără rest“, cum ar fi zis Noica. Criticii grăbiţi de azi ar putea susţine prejudecata că el, fiindcă a plecat la cele sfinte prea devreme (a trăit numai 30 de ani, 1835-1865), iar studiile sale de la Paris i-au facilitat însuşirea unor idei revoluţionare ce l-au antrenat în mişcările politice şi sociale (lovitura de stat din 1864), el nu a avut nici vremea, nici starea sufletească de a pătrunde şi cunoaşte viaţa astfel încât să dea lumii o concepţie demnă de urmat şi o literatură care să-l reprezinte realmente. Noi considerăm, însă, că talentul, profunzimea gândirii şi simţămintelor unor tineri, şi puterea lor de a crede în idealuri, transmisă, de cele mai multe ori, de părinţi şi dascăli, pot să facă să nu mai precumpănească în balanţa valorii lor vârsta şi experienţa. În privinţa lui Alexandru Depărăţeanu, sunt convins că mama despre care scrie cu infinită pioşenie şi recunoştinţă este o măicuţă de la ţară, de acolo unde vara sosea cu tainele începutului şi sfârşitului, indiferent de sărăcia şi „primitivitatea“ locului şi casei (poate nici nu era o casă, ci doar lanul „spicului blond cu pai de aur“, sub cerul liber):

„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă

Şi pâine... un singur codru într-o maramã.

Mama-l frânse în două şi dete pe rând

La fieştecare câte o părticea.

- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,

Ţie ce-ţi rămâne?

- Voi! răspunse ea.“

Ca să încheiem într-un registru optimist, pentru fiecare dintre noi, „locuinţa mea de vară“ este acolo unde se adună laolaltă cu aceia pe care-i iubeşte pentru totdeauna şi care îl îndrăgesc, la rândul lor, pe viaţă. Unde este el însuşi. Asta-i!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu